Rusia își propune să spargă tabuul cedării teritoriilor postbelice
O întrebare frecventă în cadrul negocierilor de pace privind invazia Rusiei în Ucraina este dacă Ucraina ar trebui să renunțe la teritorii ca parte a unui acord provizoriu sau final. Președintele Statelor Unite, Donald Trump, a sugerat adesea că acesta ar fi un rezultat natural și inevitabil, mai ales având în vedere că Ucraina are, în opinia sa, „cărți” slabe. Când președintele ucrainean Volodimir Zelenski a vizitat Casa Albă luna trecută, Trump i-a spus că nu există nicio posibilitate de a recupera Crimeea, care este ocupată de Rusia din 2014. Trump a descris în glumă motivația sa de a promova pacea în Ucraina ca fiind dorința de a „ajunge în rai”. Însă, după cum se spune, și drumul spre iad este pavat cu intenții bune.
Este important să demontăm ideea că cedarea teritoriilor este o practică acceptabilă. Achiziționarea de teritorii prin război a fost, de fapt, un tabu de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și de la înființarea Organizației Națiunilor Unite. Deși au existat multe conflicte militare, nu există exemple evidente în care o țară membră a ONU să fi cedat un teritoriu recunoscut și independent unei alte țări membre a ONU în urma unui război sau a unei invazii.
Istoria concesiilor teritoriale
Până la începutul secolului al XX-lea, concesiile teritoriale erau norma după războaie, susținute de narațiuni despre drepturi ereditare, granițe antice sau civilizații superioare. Un exemplu clasic a fost Tratatul de la Guadeloupe-Hidalgo, care a pus capăt războiului mexican-american din 1846-1848, prin care Mexicul a fost forțat să cedeze 55% din teritoriul său.
Academicienii de la Yale, Oona Hathaway și Scott Shapiro, explică faptul că, înainte de primul război mondial, schimbarea frontierelor era un mijloc recunoscut legal prin care statele rezolvau disputele. Ei estimează că au existat peste 150 de cuceriri teritoriale în întreaga lume în secolul anterior anului 1945.
Schimbări după al Doilea Război Mondial
Sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial a adus schimbări masive ale frontierelor în Europa de Est. Liderul sovietic Iosif Stalin a mutat granițele Poloniei cu sute de kilometri spre vest, în detrimentul Germaniei, iar Uniunea Sovietică a înghițit porțiuni din estul Poloniei. Aceste schimbări au fost acceptate la conferințele de la Yalta și Potsdam și reflectau realitățile de pe teren.
În spiritul epocii, era timpul să se pună capăt războaielor de cucerire. Acest lucru a fost exprimat în articolul 2 din Carta ONU, care impune statelor să se abțină de la utilizarea forței împotriva „integrității teritoriale sau independenței politice” a oricărui alt stat.
Tabuul cuceririi din 1945
Singurele cuceriri teritoriale de succes acceptate pe scară largă de comunitatea internațională din 1945 au fost cazurile de țări nou independente care au preluat enclave sau teritorii deținute anterior de puterile coloniale. De exemplu, India a preluat Goa de la Portugalia. Totuși, alte confiscări de teritorii ex-coloniale au fost contestate, cum ar fi anexarea Saharei Occidentale de către Maroc și confiscarea Timorului de Est de către Indonezia.
Înainte de invazia Rusiei în Ucraina, cea mai flagrantă încercare de a cuceri un teritoriu independent a fost invazia și anexarea Kuweitului de către Saddam Hussein, respinsă de o forță sancționată de ONU.
Opoziția globală față de preluările Rusiei
După dizolvarea Uniunii Sovietice, Rusia și Ucraina au negociat un tratat de frontieră în 2003, semnat de președintele rus Vladimir Putin, care a afirmat că Rusia nu avea pretenții teritoriale asupra Ucrainei. Cu toate acestea, anexarea Crimeei și a altor patru regiuni din sud-estul Ucrainei de către Rusia a fost respinsă de un număr copleșitor de membri ai ONU.
Indignarea față de invazie s-a atenuat în timp, iar unele țări au acuzat SUA de aplicarea unui standard dublu, având în vedere invazia Irakului din 2003. Declarațiile lui Trump despre achiziționarea de teritorii au slăbit și mai mult încrederea în opoziția SUA față de cucerirea teritorială.
Ce ar trebui să conțină o pace durabilă?
Unii comentatori au pledat pentru o soluție provizorie, în care Rusia să păstreze controlul asupra teritoriului ocupat, fără ca Ucraina să-l cedeze oficial. Aceasta a fost denumită recunoaștere de facto a anexării rusești, o noțiune greșită, deoarece implică acceptarea unui nou status quo.
Integritatea teritorială a Ucrainei ar trebui să fie pe deplin susținută, subliniind că invazia și ocupația Rusiei rămân ilegale și inacceptabile. Acest lucru ar include menținerea sancțiunilor economice, cererea de responsabilitate pentru crimele de război și returnarea proprietăților furate de la ucraineni. Ucrainenii transferați în Rusia ar trebui să aibă dreptul să se întoarcă acasă, iar Ucraina ar trebui să primească resursele necesare pentru a se apăra împotriva unui nou atac rus.
Susținătorii oricărei măsuri mai puțin severe ar tolera și normaliza agresiunea teritorială flagrantă, ceea ce nu ar trebui să fie recompensat sau acceptat de comunitatea internațională.
