De ce abordarea diplomatică a lui Donald Trump în Gaza se lovește de obstacole în fața conflictului necontrolat din Ucraina
Sfârșitul războiului din Gaza l-a făcut pe președintele american Donald Trump să pară din nou un pacificator. Vizita sa la Ierusalim, salutată de liderii israelieni și arabi ca fiind momentul „președintelui păcii”, a alimentat convingerea că un acord de succes poate duce la altul. „Dacă un război poate fi oprit într-o regiune, atunci cu siguranță și alte războaie pot fi oprite”, a scris președintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, înainte de călătoria lui Trump în Orientul Mijlociu.
Totuși, Gaza a fost un conflict devastator limitat la o fâșie îngustă de pământ, unde epuizarea și presiunea externă au făcut în cele din urmă posibil un armistițiu. Ucraina, pe de altă parte, este un război continental încorporat în sistemele globale de energie, finanțe și securitate, unde niciun actor nu poate dicta pacea.
În Orientul Mijlociu, Trump s-ar putea baza pe Netanyahu și ar putea mobiliza Egiptul, Qatarul și Turcia pentru a forța Hamas să se supună. În Europa de Est, el nu se poate baza pe Putin, care răspunde doar în fața puterii, banilor și supraviețuirii. Posibila livrare de rachete de croazieră Tomahawk ar putea întări poziția Ucrainei și ar putea semnala o hotărâre reînnoită, dar ele nu vor fi suficiente pentru a schimba calculele Moscovei. Acestea trebuie combinate cu tarife, sancțiuni și uzură continuă.
Gaza a funcționat deoarece războiul era suficient de mic pentru a putea fi controlat. Trump avea o influență reală și o rețea de actori dispuși să o folosească. Echipa sa, incluzând ginerele său și coordonatorul din culise Jared Kushner, precum și trimisul și prietenul personal Steve Witkoff, au exercitat o presiune puternică asupra lui Netanyahu, forțându-l chiar să-și ceară scuze Qatarului după un atac israelian în Doha. „Trump i-a dictat acordul lui Netanyahu… a stabilit momentul”, a declarat fostul diplomat israelian Alon Pinkas.
Cealaltă parte era încolțită. Hamas era asediat, își pierdea legitimitatea și, după cum a spus Tahani Mustafa de la Consiliul European pentru Relații Externe, „nu mai avea opțiuni”. Egiptul, Qatarul și Turcia s-au întors împotriva Hamas, spunându-le liderilor săi că, dacă vor refuza acordul lui Trump, își vor pierde acoperirea politică, finanțarea și refugiile sigure. Fiecare dintre aceste țări avea propriile motive: Egiptul se temea de instabilitate la granița sa, Qatarul era furios că a fost târât în război, iar Turcia voia să-și dovedească relevanța regională. Sub această presiune combinată, Hamas a rămas fără opțiuni. Pacea în Gaza a fost impusă de sus.
Un război de neoprit
Războiul din Ucraina se desfășoară la o scară diferită. Nu este un conflict limitat între părți care se bazează pe puteri externe pentru a supraviețui, ci o confruntare între două state cu propriile armate, industrii și sisteme politice. Frontul se întinde pe mai mult de o mie de kilometri, cu lupte intense în est și sud și atacuri constante cu drone și rachete în interiorul Ucrainei.
Rusia nu poate fi izolată în același mod în care a fost Hamas. Ea controlează un teritoriu vast, produce cea mai mare parte a armelor proprii și finanțează războiul prin exporturile de petrol către China și India. De asemenea, primește aprovizionări cu muniție din Coreea de Nord, iar o rețea de comercianți care eludează sancțiunile din Asia Centrală asigură fluxul altor mărfuri. „Nu cred că există multe similitudini”, a declarat Ben Friedman, de la grupul de reflecție Defense Priorities. „Le-am impus deja sancțiuni atât de severe, încât nu mai avem multe arme la dispoziție.”
Reacția Moscovei la declarațiile lui Trump privind rachetele Tomahawk a subliniat încrederea sa. Purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, a avertizat că trimiterea acestora ar însemna depășirea unei linii roșii și ar provoca „consecințe imprevizibile”. Spre deosebire de Israel, Rusia nu depinde de Statele Unite pentru protecție sau ajutor. Are piețe alternative, furnizori externi și profunzimea strategică necesară pentru a continua lupta.
Susținătorii occidentali ai Ucrainei văd, de asemenea, războiul în termeni existențiali, convinși că orice formă de victorie a Rusiei ar încuraja Moscova să avanseze mai mult spre vest și să testeze hotărârea NATO.
Limitele diplomației Tomahawk
„Nu am atacat niciodată civilii ruși”, a declarat Zelenski, răspunzând îngrijorărilor privind utilizarea de către Kiev a rachetelor Tomahawk furnizate de SUA. Trump a lansat ideea trimiterii de rachete de croazieră Tomahawk în Ucraina, declarând reporterilor pe 13 octombrie că, dacă războiul „nu se va rezolva”, i-ar putea spune lui Putin că va trimite rachete Tomahawk în Ucraina. Mesajul a avut greutate datorită capacităților rachetei – o armă de precizie cu rază lungă de acțiune, capabilă să lovească adânc în teritoriul rus. Dar a fost mai mult un mesaj psihologic decât militar.
Volodimir Zelenski a declarat: „Avem nevoie de ele, dar asta nu înseamnă că le vom folosi”, tratând rachetele mai degrabă ca un mijloc de presiune pentru a determina Rusia să negocieze încetarea războiului, decât ca un instrument real de luptă. Realitatea este că Ucraina are, după cum a spus analistul de apărare Dr. Jennifer Kavanagh, „șanse aproape nule” de a le lansa. De asemenea, stocurile sunt limitate și există îndoieli cu privire la capacitatea de a le lansa.
Unii văd valoare în acest semnal. Analistul de politică externă Paula Dobrianski a numit rachetele Tomahawk „un potențial factor de schimbare pentru a semnala hotărârea”. Alții sunt mai sceptici. „Va forța Rusia să se retragă? Mă îndoiesc”, a spus analistul în domeniul apărării, dr. Marina Miron, de la King’s College London. Moscova a absorbit deja rachetele Storm Shadow, ATACMS și atacurile repetate cu drone pe propriul teritoriu. O altă rachetă nu schimbă fundamentele. În opinia ei, aceasta poate destabiliza elitele de la Kremlin, dar nu modifică echilibrul de putere sau motivația Rusiei de a negocia.
Punctele reale de presiune
Adevărata pârghie nu o constituie doar rachetele, ci banii. După cum a spus ambasadorul SUA la NATO, Matthew Whitaker: „Există mult mai multe consecințe pentru neîncheierea unui acord de pace care ar putea fi aplicate.” Aceste consecințe sunt economice. Washingtonul și țările europene dispun încă de instrumente care pot face rău. Ele pot înăspri sancțiunile secundare împotriva firmelor chineze, indiene și turce care cumpără petrol rusesc sau furnizează componente industriei sale de armament. Ele pot impune tarife coordonate asupra metalelor, îngrășămintelor și transporturilor de GNL rusești care încă ajung pe piețele globale prin intermediari.
Controalele asupra exporturilor pot fi extinse pentru a bloca fluxul de mașini-unelte, cipuri și optică fabricate în Occident care intră în Rusia prin Kazahstan și Armenia. Și aplicarea plafonului de preț poate fi intensificată prin includerea pe lista neagră a companiilor de transport maritim și a asigurătorilor care facilitează vânzările peste plafon. Cea mai eficientă măsură ar fi să se acționeze asupra ecosistemului maritim care menține petrolul rusesc în mișcare: o flotă de peste 600 de tancuri mai vechi care operează sub pavilioane de complezență, asigurate prin intermediari opaci din Dubai și Hong Kong. Eliminarea acestei flote fantomă sau refuzarea accesului acesteia la porturile occidentale, la realimentare și la serviciile de asigurare ar reduce veniturile lunare de miliarde de dolari pe care Moscova le folosește în continuare pentru a finanța războiul.
Senatorul american Lindsey Graham a insistat tocmai asupra acestui aspect, solicitând „tarife secundare masive” pentru a reduce profiturile Rusiei din energie. Acordul lui Trump privind Gaza îl face să pară un pacificator, dar întreaga Fâșie Gaza ar încăpea de peste 1.500 de ori în Ucraina. Și aceasta este amploarea diferenței cu care el se confruntă.
