Strategia Occidentului pentru a evada din ‘Capcana Ormuz’
Pentru a scăpa din „Capcana Ormuz” a Iranului – o criză a transportului de petrol, gaze naturale și produse petrochimice care va continua să producă pagube în economia globală – Occidentul trebuie să revină la o soluție utilizată de mai multe ori în ultimele 70 de ani. Crizele din trecut au demonstrat că ingineria este mult mai eficientă decât diplomația în fața blocărilor impuse de țările din Orientul Mijlociu asupra principalelor căi de tranzit ale petrolului.
Cu excepția unor circumstanțe improbabile, precum prăbușirea regimului de la Teheran sau o rezolvare diplomatică rapidă a crizei din Golful Persic, Occidentul se confruntă cu cea mai mare provocare la adresa securității sale energetice de la războaiele arabo-israeliene din anii ’50, ’60 și ’70. De fiecare dată când un adversar a blocat o cale navigabilă sau a sabotat conducte, companiile petroliere și investitorii din Occident au găsit soluții ocolitoare prin construirea de petroliere mai mari și a unor noi conducte.
Occidentul poate aplica aceeași logică astăzi prin construirea unor noi coridoare energetice către Mediterană, care să conecteze importatorii europeni la petrolul blocat în Golful Persic. Primul pas ar putea fi restaurarea sistemului de conducte dintre Irak și Turcia și dezvoltarea unei rute energetice trans-arabe care să lege rezervele de petrol din Golful Persic de coasta mediteraneeană.
Crize rezolvate prin ingeniozitate inginerescă
Când președintele egiptean Gamal Abdel Nasser a blocat Canalul Suez în 1956, iar Siria a sabotat conductele operate de Iraq Petroleum Company, Statele Unite și alți producători din emisfera vestică, inclusiv Venezuela, au redirecționat livrările de petrol către Europa. Companiile petroliere anglo-americane au început să cumpere vase petroliere mai mari, iar ruta ce trece prin Capul Bunei Speranțe a devenit viabilă din punct de vedere comercial pentru prima dată.
În anii următori, SUA, Marea Britanie și mai multe țări din Orientul Mijlociu au discutat despre construirea a șase conducte, inclusiv un plan ambițios de transport al petrolului din Iran și Kuweit prin Irak și până într-un terminal din Turcia. Israelul a construit o conductă improvizată din Eilat până la Marea Mediterană, care a devenit ulterior conducta Eilat-Ashkelon. Deși proiectul complet a fost abandonat după retragerea forțelor israeliene din Peninsula Sinai, ingeniozitatea inginerescă și rațiunea strategică au fost recunoscute.
Zece ani mai târziu, Egiptul a blocat din nou Canalul Suez, dar producătorii de petrol non-arabi au avut suficiente capacități de producție pentru a compensa cantitatea pierdută. Crizele de tranzit au fost rezolvate rapid prin ingeniozitate și inovație.
Evoluția infrastructurii energetice
Evoluția transportului de petrol a fost esențială în gestionarea crizelor. Companiile petroliere au început să introducă vase de dimensiuni mari pentru transportul țițeiului, cu o capacitate de aproximativ 2 milioane de barili. Această tranziție a accelerat după 1967, protejând transporturile de petrol de naționalizare și transformând rutele mai lungi în jurul Africii în viabile din punct de vedere comercial.
După criza petrolieră din 1973, embargoul impus de statele arabe a dus la crearea rezervelor strategice și la construirea unor petroliere cu capacitate maximă de 3 milioane de barili. Conductele noi, precum Kirkuk-Ceyhan în 1976 și Suez-Mediterana în 1977, au îmbunătățit și mai mult aprovizionarea. Războiul dintre Iran și Irak a făcut ca tranzitul prin Strâmtoarea Ormuz să devină riscant, ceea ce a condus Arabia Saudită să finalizeze conducta Est-Vest.
Infrastructura ca formă de descurajare
Lecția ultimilor 70 de ani este clară: infrastructura este cea mai durabilă formă de descurajare strategică. Washingtonul ar putea susține extinderea conductei Kirkuk-Ceyhan pentru a transporta țițeiul din sudul Irakului și din nord-estul Siriei, precum și crearea unui coridor energetic trans-arab care să lege producția de petrol și gaze din Golful Persic de Mediterană.
Reactivarea conductei Kirkuk-Ceyhan ar putea transporta 1,6 milioane de barili de petrol pe zi, ocolind Strâmtoarea Ormuz, și ar putea fi realizată în 12-18 luni. Statele Unite și aliații lor ar putea considera finanțarea proiectelor de ocolire a Strâmtorii Ormuz un instrument geoeconomic de descurajare, subminând astfel abilitatea Iranului de a afecta economia globală.
