Impactul pe termen lung al anorexiei, bulimiei și mâncatului compulsiv
Un studiu amplu realizat în Marea Britanie arată că persoanele diagnosticate cu anorexie, bulimie sau tulburare de alimentație compulsivă rămân expuse riscurilor medicale serioase chiar și la un deceniu după stabilirea diagnosticului. Aceste persoane au incidențe crescute de boli hepatice, metabolice, osoase și tulburări psihice comparativ cu populația generală.
Analiza, publicată în revista BMJ Medicine, a inclus datele a aproximativ 24.700 de persoane diagnosticate cu o tulburare de alimentație, comparate cu circa 493.000 de persoane fără un astfel de diagnostic. Femeile și adolescentele au reprezentat 89% din grupul studiat, iar distribuția tipurilor de tulburări a inclus 15% cazuri de anorexie, 21% de bulimie și 5% tulburare de alimentație compulsivă, restul fiind forme nespecificate.
În primul an după diagnostic, persoanele cu tulburări de alimentație au prezentat riscuri semnificativ crescute pentru boli hepatice, insuficiență renală, osteoporoză, diabet, insuficiență cardiacă, depresie, auto-vătămare și comportament suicidar. Deși aceste riscuri au scăzut la cinci și zece ani, ele au rămas totuși peste nivelul populației generale.
Monitorizarea continuă este esențială
Autorii studiului subliniază importanța monitorizării continue a persoanelor cu antecedente de tulburări de alimentație, având în vedere impactul pe termen lung asupra sănătății fizice. De asemenea, au fost menționate limitările cercetării, precum lipsa informațiilor privind severitatea tulburărilor în cazul fiecărui pacient, un factor care poate influența evoluția medicală.
Participanții cu tulburări de alimentație au avut, de asemenea, o probabilitate mai mare de a prezenta alte probleme de sănătate, în special tulburări psihice, înainte de diagnostic. Aceste condiții preexistente pot agrava evoluția tulburărilor de alimentație și pot contribui la riscurile ulterioare. Rezultatele studiului oferă o perspectivă importantă asupra consecințelor îndelungate ale acestor afecțiuni.
Cercetătorii recomandă medicilor de familie să colaboreze îndeaproape cu specialiștii pentru a sprijini recuperarea pacienților, mai ales în cazurile în care nevoile acestora sunt prea complexe pentru intervențiile de intensitate redusă, dar nu suficient de severe pentru a primi suport medical de specialitate.

