„Apocalipsa Naturii”: De ce a șasea mare extincție, asemănătoare cu cea care a provocat dispariția dinozaurilor, pare a fi inevitabilă
În ultimele decenii, geologii au descoperit că multe dintre cele mai mari extincții în masă din istoria Pământului nu au fost cauzate de asteroizi, ci de erupții vulcanice uriașe care au eliberat cantități catastrofale de dioxid de carbon în atmosferă și oceane. De la ultima extincție majoră, au trecut peste 60 de milioane de ani, dar activitatea umană riscă să împingă planeta pe o traiectorie ce ar putea depăși capacitatea de adaptare a celor mai multe forme complexe de viață.
Întreg procesul ar putea dura sute sau chiar mii de ani până ce se va transforma într-o nouă extincție în masă, dar destinația pare inevitabilă odată ce călătoria infernală a început. Dacă ciclul carbonului în natură atinge un punct critic, sistemul va fi dat peste cap, iar planeta nu se va mai recupera decât în sute de mii sau chiar milioane de ani. O simplă perioadă de încălzire globală se poate transforma astfel într-o extincție în masă.
Extincțiile în masă nu sunt doar pandemii care ucid mai puțin de 1% dintr-o specie, cum a fost Covid-19, sau ere glaciare care determină pierderi semnificative de vegetație. Nici măcar erupțiile supervulcanilor, precum Yellowstone, care ar putea distruge agricultura modernă și civilizația industrială, nu au un impact suficient de puternic asupra biodiversității globale pentru a declanșa o extincție în masă. Totuși, Pământul a fost aproape de un punct de neîntoarcere în trecut.
Extincțiile majore au loc atunci când condițiile de pe planetă devin atât de neprielnice încât depășesc capacitatea de adaptare a aproape tuturor formelor complexe de viață. Aceste catastrofe, care extermină cel puțin 75% din toate speciile, au avut loc de cinci ori în evoluția vieții pe Pământ, cea mai recentă fiind extincția Cretacic-Paleogen (K-Pg) de acum 66 de milioane de ani, care a dus la dispariția dinozaurilor.
Ritmul cu care oamenii eliberează dioxid de carbon în oceane și atmosferă în prezent depășește cu mult capacitatea planetei de a limita proporțiile dezastrului. Efectele negative asupra biodiversității cauzate de activitatea umană sunt acum mult mai mici comparativ cu marile extincții, dar dacă trendul continuă, o extincție în masă minoră s-ar putea transforma în a șasea mare extincție în mai puțin de trei secole. În cel mai bun caz, vor mai trece 10.000 de ani sau mai mult până când viața va ajunge din nou într-un punct critic.
Cu 300 de milioane de ani în urmă, planeta a pierdut controlul asupra ciclului carbonului în natură și a trecut printr-o perioadă de 90 de milioane de ani de extincții în masă consecutive, inclusiv două dintre cele mai mari catastrofe, ambele provocate de eliberarea unor cantități uriașe de CO2 în atmosferă. În cazul extincției Permian-Triasic, cunoscută și sub denumirea de „Moartea cea Mare”, Pământul a fost aproape de punctul în care nu și-ar mai fi putut reveni niciodată.
În prezent, ne aflăm în etapele inițiale ale unei defecțiuni de sistem catastrofale. Dacă vom continua să eliberăm dioxid de carbon în acest ritm, am putea experimenta pe pielea noastră efectele unei extincții în masă majore.
