Oglinda Olteniței în ziua după dispariția lui Ion Iliescu
Oltenița, a doua zi după decesul lui Ion Iliescu. Clopote mute, omagii zero. Pe strada copilăriei, niciun lăutar, ca altădată. Șuetele amicale din oraș sunt pline de discuții despre Ion, președintele cu trei mandate, născut și crescut o vreme în mahalaua lăutarilor din anii ’30.
– Pe unde a copilărit Iliescu, domne? – Cam pe la jumătatea străzii. Unde se termină casele, începe blocul. Aici era strada lăutarilor, cum se numea. Pentru că toți lăutarii aici stăteau.
Strada copilăriei lui Ion nu mai există. Tovarășii comuniști i-au demolat casa și au construit un bloc pentru clasa muncitoare. Foștii camarazi de joacă de pe maidanele lăutarilor au plecat pe rând la cele drepte. A mai rămas doar Reveica, care are 93 de ani și merge cu baston. Ea își bea cafeluța dimineața la fiul Marian, care ține un magazin la șosea.
– Ai crescut aici cu domnul Iliescu? – Cu toții! – Cu toții, auzi! – Vă jucați cu el? – Ne jucam cu toții. Ne jucam, cum se joacă copiii acum. Se aleargă unul pe altul… – Se ascundea… Dă unul cu altul mâna. A fost un om foarte cumsecade. Și soția și domnul. Tatăl meu îl respecta foarte mult. Și mama o respecta pe doamna. Dumnezeu să-l odihnească.
Pe principala care duce la barieră, atmosfera este similară cu primii ani de președinție ai lui Ion: barăci deschise și închise, marfă turcească expusă la șosea, haine, butoaie de murături, carpete. În acest peisaj, discuțiile despre Iliescu continuă, cu opinii divergente despre cât de bun sau cât de rău a fost pentru România.
– A fost un președinte foarte bun. – De acord cu dânsul, dumneavoastră? – Eu, să zic sincer așa, cu treaba asta nu sunt de acord. N-a fost bun! – Astea, vinovățiile ce le-a făcut, Dumnezeu le iartă!
La final, strada care poartă numele Iliescu nu îl omagiază pe Ion, ci pe Alexandru Iliescu, tatăl său. Alexandru nu a fost erou, nu a bravat pentru țară, nu a fost geniu. Nici mare sportiv. Așa au considerat autoritățile locale.
