Reflecție: Căderea unui simbol de neuitat
Lucescu a antrenat până la 80 de ani, însă performanțele sale au lăsat amprente adânci asupra naționalei României, în special pentru cei care au prins ultimul Mondial din 1998. Monumentul Lucescu s-a prăbușit marți seara, comparabil cu zidul Berlinului în 1989 sau cu statuia lui Lenin de la Casa Scânteii, în 1990.
Lucescu a fost așteptat la națională încă din 1986, când a fost înlăturat de regimul comunist după o înfrângere cu 4-0 în fața Austriei. În anii ’90, a avut o carieră strălucită în Italia, dar a fost convins să se întoarcă în România de George Copos, pentru a antrena Rapid. Ulterior, a antrenat echipe precum Galatasaray și Beșiktaș, iar între 2004 și 2016 a fost antrenor la Șahtior Donețk, unde a obținut rezultate notabile și a contribuit la dezvoltarea clubului și a patronului Rinat Ahmetov.
Cu toate acestea, întoarcerea sa la națională a fost marcată de o serie de decizii controversate. Lucescu a fost criticat pentru încăpățânarea sa în a menține o echipă de start constantă, fără a face ajustări decât în cazul accidentărilor sau suspendărilor. Această abordare a fost considerată o eroare majoră, având în vedere jucătorii tineri talentați, precum Baiaram și Screciu, care nu au fost utilizați suficient, în ciuda formelor lor bune.
Un alt aspect criticat a fost momentul tardiv în care Lucescu a efectuat schimbările, similar cu meciurile pierdute cu Bosnia și Austria. În meciul cu Cipru, a făcut modificări tardive și necorespunzătoare, păstrând pe bancă jucători precum Mitriță și Baiaram, ceea ce a dus la pierderea punctelor esențiale.
Aproape că s-a încheiat un alt ciclu competițional, iar șansele de calificare la baraj sunt slabe, având în vedere că România va întâlni echipe superioare precum Cipru și Bosnia. În aceste condiții, se pune întrebarea dacă Lucescu ar trebui să se retragă, având în vedere vârsta și cariera sa impresionantă.
