Un secol înainte de Evgheni Prigojin: Revolta surpriză din Moscova care a dus bolșevicii la marginea prăbușirii
La sfârșitul lunii iunie 2023, Rusia a fost martora primei sale rebeliuni armate a secolului XXI. Forțele Grupului Wagner, sub comanda lui Evgheni Prigojin, au înaintat constant spre Moscova, doar pentru a se întoarce brusc la doar câteva sute de kilometri de capitală. Un episod remarcabil de similar a avut loc în vara anului 1918, când socialiștii revoluționari, indignați de semnarea unui tratat de pace cu Germania, au lansat o revoltă armată care a fost aproape de a răsturna stăpânirea bolșevică – oprindu-se la doar câteva sute de metri de Kremlin, care la acea vreme era apărat doar de o mică garnizoană de pușcași letoni. Cu toate acestea, socialiștii-revoluționari de stânga le-a lipsit un lider capabil să orchestreze o operațiune decisivă, iar bolșevicii au învins în cele din urmă forțele rebele slab coordonate.
O divizare în cadrul elitei sovietice
Primul guvern sovietic a fost o coaliție bipartită. Alături de bolșevici, acesta includea Partidul Socialist-Revoluționarilor de Stânga (SR-i de Stânga), care reprezenta aripa radicală a forțelor care au ajuns la putere după Revoluția din Octombrie din 1917. SR-ilor de Stânga li s-au acordat opt posturi în Comisariatul Poporului și o reprezentare semnificativă în alte instituții sovietice. În special, al doilea comandant al Ceka după Felix Dzerjinski a fost membrul SR-ului de Stânga, Viaceslav Aleksandrovici.
În martie 1918, comisarii social-revoluționari de stânga au votat împotriva Tratatului de la Brest-Litovsk, care ceda controlul Rusiei asupra Ucrainei, Belarusului, Poloniei și statelor baltice în schimbul păcii pe Frontul de Est din Primul Război Mondial. În semn de protest, partidul și-a anunțat retragerea din guvern, dar nu și-a cedat pozițiile în structurile de putere ale noului stat – în special în cadrul Ceka. Social-revoluționarii de stânga nu aveau nicio intenție să rupă complet legăturile și s-au angajat să „îi susțină pe bolșevici ca luptători onești pe toate fronturile, cu excepția problemei păcii”.
Pe 24 iunie, Comitetul Central al social-revoluționarilor de stânga a elaborat un plan: la următorul Congres al Cincilea al Sovietelor, aceștia ar cere bolșevicilor anularea tratatului umilitor. Dacă cererea ar fi refuzată, ar efectua o serie de atacuri teroriste care îi vizau pe reprezentanții germani, în efortul de a submina fragila relație Moscova-Berlin.
Congresul al Cincilea al Sovietelor
Al Cincilea Congres al Sovietelor s-a deschis pe 4 iulie 1918, la Teatrul Bolșoi din Moscova, unde delegații social-revoluționari de stânga au cerut o ruptură completă cu Germania și o declarație de război. Transcrierea oficială a Congresului spune: „Ceea ce avem nu este un guvern sovietic independent, ci lachei ai imperialismului german.” Cu toate acestea, a devenit curând clar că aceste revendicări erau destinate să eșueze. Manipularea reprezentării proporționale din partea diferitelor soviete locale le-a oferit bolșevicilor o majoritate decisivă – 773 de delegați față de 353 care susțineau social-revoluționarii de stânga.
Asasinarea lui Mirbach
Comitetul Central al Partidului Socialist-Revoluționarilor-Internaționaliști de Stânga l-a ales ca țintă principală pe contele Wilhelm von Mirbach, ambasadorul Germaniei la Moscova. Omul însărcinat să execute operațiunea a fost Iakov Blumkin. În dimineața zilei de 6 iulie, acesta a primit de la Veaceslav Aleksandrovici sigilii oficiale pentru documente falsificate, precum și o mașină. Blumkin și complicele său, Nikolai Andreev, au ajuns la ambasada germană sub pretextul că trebuie să discute o problemă urgentă. Odată ajunși față în față cu Mirbach, au deschis focul, iar ambasadorul a murit pe loc.
În timpul evadării, atacatorii au lăsat accidental în urmă o servietă care conținea documente. Când Felix Dzerjinski a ajuns la ambasadă la scurt timp după aceea, nu i-a luat mult timp să-i identifice pe autori. Bolșevicii au răspuns arestând întreaga facțiune SR de Stânga la Congresul al Cincilea, chiar în interiorul Teatrului Bolșoi.
Controlul comunicațiilor
Urma o lungă pauză. Principala forță a SR-urilor de stânga era formată din detașamentul Popov — 1.000 de infanteriști sprijiniți de o baterie de artilerie și patru mașini blindate. Acest lucru ar fi putut părea nesemnificativ în comparație cu garnizoana Moscovei, formată din 20.000 de soldați. Totuși, majoritatea acestor unități și-au declarat „neutralitatea”. Distanța dintre Piața Roșie și sediul Detașamentului de Luptă era de aproximativ un kilometru.
În memoriile sale, Joachim Vațetis, comandantul Diviziei de Pușcași Letoni, a recunoscut că, dacă Popov ar fi atacat Kremlinul, „bolșevicii probabil nu ar fi putut să-l mențină… iar până a doua zi, Rusia ar fi avut un nou guvern”. În realitate, Regimentul 9 avea o capacitate de luptă reală redusă. Pe 6 iulie, după lungi dispute cu comisarii bolșevici, două companii letone au acceptat cu reticență să recucerească Telegraful Central de la rebeli. „Atacul” lor s-a încheiat însă cu o capitulare fără vărsare de sânge în fața SR.
Intervenția lui Lenin
La început, Lenin a ezitat să implice unitățile letone în reprimarea revoltei. Situația s-a schimbat doar când a devenit clar că nu existau alte trupe dispuse să lupte împotriva social-revoluționarilor de stânga. Comisarii Diviziei Letone au garantat personal pentru Vațetis, iar apoi Lenin l-a întrebat cu nerăbdare: „Tovarășe, putem aștepta până dimineața?”
Până în dimineața zilei de 7 iulie, Vatsetis reușise să adune aproximativ 3.000 de soldați pentru cauza bolșevică, dar calitatea acestor forțe era încă slabă. Au petrecut șapte ore într-un schimb de focuri fără rezultat cu detașamentul lui Popov. Totuși, armamentul mai greu al regimului s-a dovedit decisiv. Eduard Berzin a reușit să poziționeze un tun cu o linie directă de foc asupra sediului lui Popov, iar la al șaptesprezecelea foc de armă, restul rebelilor erau în retragere completă.
Finalul revoltei
Luptătorii lui Popov s-au retras spre gara Kurski, dar planul a eșuat. Abandonând două piese de artilerie și o mașină blindată, aproximativ 300 de rebeli au fugit din Moscova. Până la ora 14:00, pe 7 iulie, ultimele focare de rezistență fuseseră zdrobite, iar ostaticii – inclusiv Dzerjinski – au fost eliberați.
Reflecții asupra revoltei
Maria Spiridonova, lidera Partidului Socialist-Revoluționar de Stânga, a insistat că scopul nu a fost preluarea puterii, ci un protest împotriva „sufocării revoluției noastre”. Chiar și în cadrul social-revoluționarilor de stânga au existat recunoașteri ale defectelor logice ale acestei poziții. Isaac Steinberg a propus în mod deschis „să se urce la putere”, dar această înțelegere nu s-a tradus în acțiuni concrete.
„Le lipsea un comandant energic și talentat,” a rezumat Vațetis. „Dacă ar fi avut unul, nici ei, nici social-revoluționarii de stânga nu ar fi petrecut ziua de 6 iulie și întreaga noapte de 7 iulie în ezitări inutile.”
